Vreau să-i scriu o nouă poezie în care să-i spun cât de mult m-a schimbat…
Tu ești dorulețul meu…
Te-am iubit
din prima noastră clipă,
Apoi,
te-am întâlnit față în față
și m-am îndrăgostit
definitiv
de tine…
… dar nu mai găsesc ritmul, rima și puterea mea din ochi a cam dispărut…
… am citit însă următoarea poezie a Danielei Dermengi și asta m-a provocat:
Mai poţi iubi
Să-ţi aminteşti de vise
Este un dar şi-un chin
Cu doruri mari aprinse
Şi vise noi ce vin.
Ţintind cu ochii viaţa,
Încerci în loc oprirea,
Dar iată-i dimineaţa
Şi îţi trezeşti privirea.
Fereşti de frig văzutul
Şi scoţi din el frumos;
Dar oare ce-i urâtul,
Nu-i carne şi tot os?
Tragi aerul cu nara,
Genunchii tragi în piept,
Iar capul tău doboară
Dulceagul tău regret.
Frecând uşor pe tâmple
Opreşti dureri în timp…
Ce are să se întâmple
Cu sufletul rănit?
O şansă de a plânge
E şansa de-a zâmbi,
Când visul te atinge
Şi tu mai poţi iubi.
… am să-mi regăsesc onoarea mea de scribolog odată și-am să scriu…
Gânduri... 