Decizie

Observ cum încet, încet uit să vorbesc, de fapt să fiu mai corect, nu mai simt nevoia să o fac. De ce…, pot să vă spun că nu am indentificat oameni dispuși să asculte și să vorbească despre ei fără să implice lumea ce ne înconjoară; și când vine vorba de ea toate propozițiile încep fie cu o «văicăreală» fie cu un protest vehement la ceva. Nici o frază nu începe cu «Mă bucur că te văd și că trăim și zâmbim amândoi! 🙂 » și nu continuă cu ceva frumos, fără remarci «ironice», tot în cel mai bun caz se învârte în jurul lui «ce mai faci? bine». Poezia^[1] lui Dinescu^[2] de care am mai amintit și în trecut^[3] m-a făcut acum să mă gândesc unde pot regăsi acei «bulgări de lumină» pentru că simt nevoia să mai «mănânc» câțiva. 🙂 Vorba^[4] lui Nichita^[5] pe care am «zărit-o» astăzi m-a făcut să mă întreb serios dacă eu iubesc ceea ce trebuie. 🙂

…în momente ca acesta stau și mă gândesc dacă în momentul meu de «decizie» din copilărie am făcut alegerea bună, realismul în locul umanismului… 😀